Schimbarea la fata

O mica povestire din carte:


"Creatorul a avut un fiu palid, care la randul lui a avut un fiu foarte palid. Si acesta a avut un fiu foarte,foarte palid care de asemenea a avut un fiu neobisnuit de palid si asa mai departe pana la un fiu a carei paloare e de nedescris.
Cel mai palid dintre ei ajunge totusi un Mare Sef, un fel de dumnezeu a lumii terestre. Propria-i istorie ii e in buna masura necunoascuta, insa mai ales inconvenabila. Ca atare, ii cheama la el pe cei patru evanghelisti care urmeaza sa o scrie. Si le spune: daca refuza sa scrie vor fi impuscati pe loc; daca vor scrie aceasta istorie genealogica a Sa si nu vor respecta adevarul si nu-i va place, ii va tortura, smulgandu-le limbile si taindu-le degetele; in sfarsit, daca atunci cand va fi gata, Istoria va aparea scrisa de un singur autor si nu de patru, atunci vor trage la sorti si unul singur dintre ei va supravietui, bucurandu-se de onoruri, ceilalti fiind arsi pe rug. Iar de va parea scrisa de patru capete si de patru maini, atunci nimeni nu se va salva, si vor exista patru ruguri.
Cei patru evanghelisti cerura indurare sa se gandeasca o zi, ceea ce Marele Sef le ingadui. S-au retras cu adanci plecaciuni si-au gandit toata noaptea si-au vorbit infrigurati, intorcand lucrurile pe fata si pe dos. Nu vroiau sa moara, au cazut de acord dintru bun inceput, nu vroiau sa fie niste martiri. Martirii cui, si cine ar fi putut sa-i convinga ca vor deveni intr-adevar martiri? Marele Sef i-ar fi putut omori in asa fel, incat nimeni sa nu stie vreodata ce s-a intamplat, unde au disparut si unde le e mormantul. Fara un mormant, e greu sa devina cineva un martir. Deci trebuia sa accepte, altfel ar fi fost impuscati ca niste caini, fara sa-i stie nimeni. Da, insa din moment ce acceptau, intrau in functiune celelalte conditii draconice. Iubeau adevarul, insa daca-l respectau si scriau, scapau oare de spanzuratoare? Pentru ca ce e, adevarul? Iata, ei patru, iubind adevarul, cu greu pot cadea de acord asupra unor evenimente cruciale, din domnia Sa. Si apoi, care Stapan ar recunoaste ca toate adevarurile sunt adevarate? I-ar putea spanzura chiar daca, din punctul lor de vedere, nimic mincinos nu s-ar strecura in Istorie. Intervenea apoi a treia conditie: de vor respecta adevarul, si cu toate acestea Istoria nu-i va place Stapanului, li se vor smulge limbile si li se vor taia degetele. Aici li se intindea o capcana din care cu greu ar fi putut scapa nespanzurati (fiindca Stapanului rareori recunoaste ca nu-i place ceva fiindca e adevarat), sau cu limbile si mainile intregi. Sa fi ramas infirmi, ratacitori prin lume, neputand sa-si povesteasca martiriul si nici sa-l scrie, cine i-ar mai fi inteles? Ar fi fost priviti ca niste umili cersetori, daca nu cumva oameni rai i-ar fi alungat, batandu-i cu pietre, considerandu-i niste excroci din aceia cere se automutileaza sau se lasa mutilati, gandind cu capete de oameni prosti ca astfel vor cersi mai usor.
Si atunci, ce era de facut? Se invarteau in cerc, se intorceau de unde au pornit. Poate era chiar bine sa se intoarca de unde au pornit, la adevar. Ce era adevarul? Exista adevarul, existase vreodata? Exista, fara indoiala. Adevarul fusese insusi Creatorul. Creatorul, fusese de parere Luca, dupa ce sorbise din cana cu vin si se stersese cu maneca vesmantului sutana, intelesese prea bine si-si asumase riscurile unei diviziuni vremelnice a Adevarului (caci ce inseamna pentru el cateva sute, cateva mii de ani?), atunci cand a trimis Ingerul Vestitor sa-i spuna Mariei: "Nu te teme, Marie; caci ai capatat indurare inaintea lui Dumnezeu. Si iata ca vei ramane insarcinata, si vei naste un fiu, caruia ii vei pune numele Iisus. El va fi mare, si va fi chemat Fiul Celui Prea Inalt". Si mai tarziu, dupa ce Iisus s-a ivit si a inceput sa-si arate darurile si sa infaptuiasca minunile care l-au facut cunoscut, cand a ales dintre ucenicii Sai doisprezece, pe care i-a numit apostoli, cum oare Tatal l-a lasat sa-l aleaga si pe Iuda Iscarioteanul, care l-a facut vanzator? Pentru oameni, adevarul poate exista fara minciuna? Se pare ca nu. Le-a fost dat sa aleaga mereu intre cele doua si chiar daca minciuna il va napadi pentru o vreme, asa cum ogorul nelucrat e sufocat de buruieni, se va gasi pana la urma cineva care sa-l pliveasca si sa-l faca roditor. Fiindca uneori cautarea adevarului minciuna este. Nu le-a zis Iisus apostolilor, cand intre ei s-a iscat o cearta, ca sa stie care din ei avea sa fie socotit cel mai mare?: "Imparatii Neamurilor domnesc peste ele; si celor ce le stapanesc, li se da numele de binefacatori. Voi sa nu fiti asa. Ci cel mai mare dintre voi, sa fie ca cel mai mic; ci cel ce carmuieste, ca cel ce slujeste. Caci care este mai mare: cine sta la masa, sau cine slujeste la masa? Nu cine sta la masa? Si Eu, totusi, sunt in mijlocul vostru ca cel ce slujeste la masa. Voi sunteti aceia cari ati ramas necontenit cu Mine in incercarile Mele. De aceea va pregatesc Imparatia, dupa cum Tatal Meu Mi-a pregatit-o Mie, ca sa mancati si sa beti la masa Mea, in Imparatia Mea, si sa sedeti pe scaune de domnie, ca sa judecati pe cele douasprezece semintii ale lui Israel."
Dar Marcu, care era cel mai tanar dintre ei, il intrerupse pe Luca. Ii era somn si bause destul vin, iar mintea dadea semne de oboseala naclaita. Era iarna cumplita si in curand avea sa se iveasca zorile. "Prea Inteleptilor, le zise, aseara, in timp ce discutam, ma uitam de aici, din incapere, cum intunericul se lasa peste dealul din fata. Si ma intrebam oare ce va disparea mai intai, ce va fi la inceput inghitit de intuneric si ce va ramane: albul zapezii, petele mari de zapada de pe deal, sau dunga neagra-cenusie a padurii si umbrele intunecate ale caselor, ale pomilor si ale capitelor de fan? Ma asteptam sa reziste mai mult albul zapezii, care sa mai clipeasca si sa palpaie o vreme in intunericul ce-si luase ce era al lui, umbrele, petele negre, tot ce era intunecime. Dar n-a fost asa. Mai intai a disparut albul, incepand incet, incet, clipa de clipa, sa-si modifice stralucirea, imprumutand nuantele cerului paclos de iarna, obligand parca cerul sa coboare. Si intunericul se apropia astfel tot mai mult de fereastra, sub forma cerului care imbratisa pamantul, parca inghitindu-l, fara putinta de impotrivire, luandu-l la el, in asa fel, incat m-a cuprins o altfel de spaima, mai tare decat spaima de moarte de care tocmai vorbeati, fara sa va mai aud. Pana cand si petecele negre s-au topit in intunericul spart doar de gaurile luminilor palpainde ale lampilor din casele bogate si ale umilelor lampase si lumanari de seu ale saracilor. Tot astfel la venirea zorilo, albul zapezii de desprinde mai inainte de imbratisarea cerului. Si mi-am zis: degeaba oare suntem lipsiti de minciuna? Nu ne este dat noua, oamenilor, sa tot cautam adevarul, pana cand el ni se va da si se va ivi, deprinzandu-se stralucitor si pur din miasmele minciunii?"
Cazu pe ganduri, privindu-l pe rand pe Ioan, pe Matei si pe Luca, neincrezator, incercand sa-si dramaluiasca cuvintele: "Stapanul nostru nu e nici bland, nici rau, nici crud, nici milostiv, e Stapan si iata in ce hatis de incurcaturi ne-a aruncat, fara putinta de iesire. Dar eu zic ca tot ar fi o iesire: sa ne gandim mereu doar la ce va place Stapanului, si nu la adevar. Adevarul il vor cauta si-l vor gasi poate altii, care vor veni dupa noi."
"Da, zise Matei, iar Ioan intari, dar ce-am facut cu asta? Cand vom termina Istoria, oricum ai lua-o, nu vom iesi bine."
"Pai tocmai asta e, le raspunse Marcu cu viclenie, Istoria n-o vom termina niciodata. Daca n-o sa ne mai pese de adevar, toate stradaniile, sarguinta si talentul nostru vor urmari doar sa ghicim si sa stim care e firea si care-i sunt gandurile Stapanului, ceea ce nu va fi atat de greu. In felul acesta, vom putea sa-i procuram, daca va fi nevoie zi de zi, sau cand ne va chema, placerea de care are nevoie ca de o bautura miraculoasa. Si il vom lauda fara rusine, pentru ca ceilalti vor vedea in curand ca laudele noastre nemasurate si nerusinate nu sunt decat minciuni, neluandu-le in seama sau chiar razand de ele, asa ca si lor le va fi mai usor sa deosebeasca adevarul de minciuna".
"Prainteleptu-le Marcu, zise Ioan, un singur lucru nu ne-ai spus: de Stapanul ne va grabi cu amenintari, cum vom putea sa nu terminam Istoria?"
"Simplu. Vom invoca mereu greutati, avand grija sa-l preamarim de fiecare data. Vom bate lumea in lung si-n lat, cautand urme ale trecerii lui pe acolo sau semne ale vorbelor sale. Vom scotoci biblioteci, vom cerceta, vom aduce mereu noi dovezi ale nemuririi sale, citand astrologi straluciti, la nevoie inventandu-i. Dar noi vom sti ca el e muritor si, tot amanand, il vom face sa uite de Istorie, dandu-i sa bea din dulcea licoare otravita. Iar cand isi va aminti, vom invoca primejdii si comploturi ale railor, justificand intarzierile. In felul acesta eu cred ca vom muri de moarte buna, fiecare in patul lui, si cat vom trai vom avea paine si vin pe masa. Iar de ne va supravietui si va vedea cum ne stangem pe rand, pierzand astfel sansa de a apuca sa-si vada Istoria gata, atunci va fi si el prea batran, vederea si auzul ii vor fi slabite, astfel ca cei ce vor mai trai dintre noi, de asemenea batrani, vor putea sa-i cumpere pe sfetnicii sai. Pana atunci, vom avea darurile si vorbele cuvenite cu care sa-i cumparam si sa-i amagim."
Cei trei il imbratisara pe Marcu, fara umbra de invidie, simtind ca sunt salvati."