luni, 2 decembrie 2013

Moartea caprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt. 
Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt. 
A rãmas cerul fierbinte si gol. 
Ciuturile scot din fântânã nãmol. 
Peste pãduri tot mai des focuri, focuri 
Danseazã sãlbatice, satanice jocuri.

Mã iau dupã tata la deal printre târsuri,
Si brazii mã zgârie, rãi si uscati.
Pornim amândoi vânãtoarea de capre, 

Vânãtoarea foametei în munþii Carpati.

Setea mã nãruie. Fierbe pe piatrã
Firul de apã prelins din cismea.
Tâmpla apasã pe umãr. Pãsesc ca pe-o altã 

Planetã, imensã, strãinã si grea.

Asteptãm într-un loc unde încã mai sunã, 
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scãpãta soarele, când va licãri luna, 

Aici vor veni în sirag sã se-adape
Una câte una cãprioarele.

Spun tatii cã mi-i sete si-mi face semn sã tac. 
Ametitoare apã, ce limpede te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri 
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rãsuflã valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parcã 

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flãcãri vinetii,
Si stelele uimite clipirã printre ele.
Vai, cum as vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii, 

Frumoasã jertfã a pãdurii mele!

Ea s-arãtã sãltând si se opri 
Privind în jur c-un fel de teamã, 
Si nãrile-i subtiri înfiorarã apa 
Cu cercuri lunecoase de aramã.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelãmurit, 
Stiam cã va muri si c-o s-o doarã.
Mi se pãrea cã retrãiesc un mit
Cu fata prefãcutã-n cãprioarã.


De sus, lumina palidã, lunarã,
Cernea pe blana-i caldã flori stinse de cires. 

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oarã 
Bãtaia pustii tatii sã dea gres!
Dar vãile vuirã. Cãzutã în genunchi, 
Îsi ridicase capul, îl clãtinã spre stele, 
Îl prãvãli apoi, stârnind pe apã 
Fugare roiuri negre de mãrgele.

O pasãre albastrã zvâcnise dintre ramuri, 
Si viata cãprioarei spre zãrile târzii 
Zburase lin, cu tipãt, ca pãsãrile toamna 
Când lasã cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis 
Ochii umbrosi, trist strãjuiti de coarne, 
Si-am tresãrit tãcut si alb când tata 
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii cã mi-i sete si-mi face semn sã beau. 
Ametitoare apã, ce-ntunecat te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit 

La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desartã si strãinã
Când viata-n noi cu greu se mai aninã,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flãmândã, bolnavã si pe moarte.


Pe-o narã pusca tatii scoate fum.
Vai fãrã vânt aleargã frunzarele duium! 

Înaltã tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult pãdurea s-a schimbat! 

Din ierburi prind în mâini fãrã sã stiu 
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii 

Inima cãprioarei si rãrunchii.

Ce-i inimã? Mi-i foame! Vreau sã trãiesc, si-as vrea... 
Tu, iartã-mã, fecioarã - tu, cãprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc! 

Plâng. Ce gândeste tata? Mãnânc si plâng. Mãnânc! 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu