miercuri, 20 noiembrie 2013

Padurea norvegiana

"Daca am citi doar ce citesc altii, am ajunge sa gandim ca toata lumea."

"Moartea nu se afla la polul opus al vietii, ea face parte din viata."

luni, 11 noiembrie 2013

InfoAutor: Feodor Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski se naste pe 11 Noiembrie 1821 la San Petersburg, într-o familie din clasa de mijloc din Moscova. Tatăl său, medic, a fost un tiran față de familia lui, iar mama lui era o femeie pioasa care a murit înainte de Dostoievski a fi implinit șaisprezece ani. În parte pentru a scăpa de atmosfera apăsătoare din casa tatălui său, băiatul a dobândit o dragoste de lectură, în special  a lucrărilor lui Nikolai Gogol, ETA Hoffmann, și Honore de Balzac. La insistențele tatălui său, Dostoievski este instruit ca inginer la Sankt-Petersburg. În timp ce tanarul era la școală, tatăl său a fost ucis de proprii lui iobagi la mica proprietate de la țară a familiei. Dostoievski rareori a menționat uciderea tatălui său, dar temele oedipiene sunt recurente în opera sa, iar Sigmund Freud a sugerat că epilepsia romancierului a fost o manifestare a vinovăției asupra dorinței sale reprimate pentru moartea tatălui său.
Dostoievski a absolvit scoala de inginerie, dar a ales o carieră literară. Prima sa lucrare, o traducere a romanului lui Balzac, Eugenie Grandet, a apărut într-o revistă St Petersburg în 1844. Doi ani mai târziu, el a publicat primul său roman, Bednye lyudi (1846; Oameni sarmani), o poveste naturalista, cu un mesaj social clar, precum și o descriere delicata a aspectelor tragice ale vieții așa cum se manifestă în existența de zi cu zi. La douăzeci și patru de ani, autor a devenit o celebritate peste noapte atunci când Vissarion Belinsky, criticul cel mai influent al zilei, l-a lăudat pe Dostoievski pentru conștiința socială și l-au declarat succesorul literar de Gogol. Dostoievski s-a alăturat cercului literar Belinski, dar mai târziu a rupt legatura cu el atunci când criticul reacționat cu răceală la lucrările sale ulterioare. Belinski judeca romanul Dvoynik (1846; Dublu), și scurte povestiri Gospodin Prokharchin (1846, domnul Prokharchin) și Khozyayka (1847; Landlady) ca lipsite de un mesaj social.

În 1848 Dostoievski se alătura unui grup de tineri intelectuali, condus de Mihail Petrashevsky, care s-a reunit pentru a discuta chestiuni literare și politice. În climatul politic reacționar in Rusia mijlocului secolului al XIX-lea, astfel de grupuri au fost ilegale, iar în anul 1849, membrii ai așa-numitul Cerc Petrashevsky au fost arestați și acuzați de subversiune. Dostoievski și mai multi asociații ai săi au fost închiși și condamnați la moarte. Cand erau pe punctul de a confrunta plutonul de execuție, un mesager imperial a venit cu anunțul că țarul ar fi comutat pedeapsa cu moartea la muncă silnică în Siberia. Această scenă avea să-l bântuie pe romancier tot restul vieții sale. Dostoievski a descris viața sa ca prizonier în "Zapiski iz myortvogo doma" (1862, Casa Morților), un roman ce prezinta atât o imagine în mintea unui criminal și cat si o înțelegere a claselor inferioare din Rusia. În timpul închisorii, scriitorul a suferit o transformare spirituală și filozofică profunda. Studiul său intens al Noului Testament, singura carte permisa prizonierilor, a contribuit la respingerea opiniile sale anterioare liberale politice și l-au dus la convingerea că mântuirea este posibilă numai prin suferință și credință, o credință care i-a transformat mai târziu munca.

Dostoievski a fost eliberat din lagăr în 1854 , cu toate acestea , el a fost obligat pentru a servi ca soldat într- o garnizoană siberian pentru o perioada suplimentara de cinci ani. Cand lui Dostoievski i-a fost în sfârșit permis să se întoarcă la Sankt Petersburg în 1859, el a reluat cu nerăbdare cariera sa literara , fondand două periodice și scriind articole și ficțiune scurte . Prin articole și-a exprimat convingerea noua - cea intr-o ordine socială și politică bazată pe valorile spirituale ale poporului rus . Acești ani au fost marcați de nenorociri atat cu caracter personal cat și profesional , inclusiv închiderea forțată a jurnalelor sale de către autoritățile , moartea soției sale și a fratelui său , și o dependență devastatoare de jocurile de noroc . Acesta a fost perioada in care Dostoievski a scris Zapiski iz podpolya ( 1864 ; Amintiri din subterana) și Crimă și pedeapsă . În Amintiri din subterana, Dostoievski satirizeaza vederile sociale și politice contemporane , prin prezentarea unui narator a cărui note arată că convingerile sale pretins progresive duc doar la sterilitate și inacțiune . Portretizarea lui Dostoievski a acestui om din subterana amar și frustrat este salutat ca introducerea unui nou tip important de figură literară. Crimă și pedeapsă i-a adus succes, dar compensații financiare insuficiente. Privit de critici ca una dintre capodoperele sale, Crimă și pedeapsă este romanul în care Dostoievski dezvoltă pentru prima oara tema de răscumpărarea prin suferință. 

În 1867 , Dostoievski fuge în Europa cu a doua sa soție pentru a scăpa de creditori . Deși a fost o perioada dificila din cauza dificultăților financiare și de personal , anii lui Dostoievski în străinătate au fost fructuoase , pentru ca a finalizat un roman important și a început un altul . Idiot ( 1869 ;Idiotul ), a fost influențat de pictura lui Hans Holbein, Hristos Luate de pe Cruce, și de opoziția lui Dostoievski la fluxul ateu tot mai mare. Conservatorismul lui Dostoievski profund, care a marcat gândirea lui politică în urma experienței sale siberiane, și în special reacția lui împotriva socialismului revoluționar, a furnizat un impuls pentru marele sau roman politic "Besy" ( 1871-1872 ;Demonii ) . Bazat pe un eveniment adevărat , în care un tânăr revoluționar a fost ucis de către camarazii săi , acest roman a provocat o furtună de controverse pentru reprezentarile sale dure fata de radicalii nemilosi. 

Dostoievski se întoarce în Rusia în 1871 și astfel începe ultima sa decadă de activitate literară prodigioasă . În simpatie cu partid politic conservator , a acceptat rolul de redactor al unui săptămânal reacționar , Grazhdanin (Cetatenii ) . În lucrarea sa "Dnevnik pisatelya" (1873-1877 , Jurnalul unui scriitor ) , inițial o coloană în Citizen , dar mai târziu, un periodic independent , Dostoievski a publicat o serie de lucrări în proză , inclusiv unele dintre povestirile sale scurte deosebite . Ultima lucrare Dostoievski a fost "Bratya Karamazovy" (1880 ; Frații Karamazov ) , o tragedie de familie de proportii epice , care este privit ca unul dintre marile romane ale literaturii universale . 

Dostoievski si-a imaginat acest roman ca fiind primul dintr-o serie de lucrări care prezintă viața unui mare păcătos, dar la începutul anului 1881, la câteva luni de la terminarea Frații Karamazov, scriitorul moare in casa sa din Sankt-Petersburg.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Despre cum am intalnit-o pe fata perfecta intr-o dimineata senina de aprilie

"Intr-o dimineata senina de aprilie, pe o straduta din Harajuku, am trecut pe langa fata perfecta.
La drept vorbind, nu era chiar atat de frumoasa. Nu avea nimic iesit din comun. Nici macar nu era imbracata trasnet. O suvita de par de la spate ii statea rebela, de la somn. Nici chiar asa tanara nu mai era. Cred ca se apropia de treizeci de ani. Strict vorbind, nu prea poti sa-i spui fata. Dar toate astea nu conteaza, pentru ca, de cand am vazut-o, la cinzeci de metri in fata mea, am inteles: ea era fata perfecta pentru mine. Pieptul a inceput sa-mi zvacneasca, aidoma unui cutremur de pamant, iar gura mi s-a uscat ca desertul.
Poate ca tu ai alte preferinte in ceea ce priveste femeile. Poate ca iti plac cele cu glezne subtiri, sau cele cu ochii mari. Poate cele cu degete frumoase. Cine stie, poate esti atras de femeile care mananca incet, tacticos. Sigur ca si eu am preferintele mele. Mi s-a intamplat chiar intr-un restaurant sa privesc fascinat forma nasului unei femei de la o masa alaturata.
Nimeni nu poate insa s-o includa in vreo categorie pe fata perfecta. Nu-mi pot aminti ce forma avea nasul ei. Ce zic, nu pot nici macar sa-mi amintesc daca avea nas! Tot ce imi aduc aminte despre ea acum este ca nu era cine stie ce frumusete. Ce straniu, nu?
- Ieri am trecut pe langa fata perfecta, am spus cuiva.
- Ei, frumoasa? mi s-a raspuns.
- Nu, nu e vorba de asta.
- A, era stilul tau, inseamna.
- Nu-mi amintesc. Nu stiu ce ochi avea, daca avea sanii mari sau mici, nimic!
- Ce ciudat!
- Foarte ciudat!
- Si ai facut ceva? Ai intrat in vorba, te-ai tinut dupa ea?
Deja incepea sa se plictiseasca de povestea asta.
- N-am facut nimic, am spus eu. Doar am trecut unul pe langa celalalt.
Ea venea dinspre est, eu dinspre vest. Era o dimineata foarte placuta de aprilie.
As vrea sa stau de vorba cu ea, macar jumatate de ora. Ea sa-mi povesteasca despre viata ei si eu despre a mea. Apoi, mai presus de toate, sa lamurim circumstantele astea, cum de ne-am intalnit in dimineata asta senina de aprilie, 1981. Sigur povestea e plina de un mister cald, precum o masinarie veche dintr-o perioada de pace.
Am discuta, apoi am merge sa mancam ceva sau sa vedem un film de Woody Allen, ne-am duce la barul unui hotel sa bem un cocteil. Daca lucrurile ar merge bine, poate ca mai tarziu am face dragoste.
Posibilitatea batea la poarta inimii mele.
Eram deja la cinsprezece metri unul de celalalt.
Cum ar fi oare cel mai bine sa intru in vorba cu ea?
- Buna ziua. As vrea sa vorbim, treizeci de minute mi-ar fi suficiente.
Suna cam prosteste . Parca as incerca sa ii vand o asigurare.
- Nu te supara, e pe-aici o curatatorie deschisa non-stop?
Si asta e cam prostesc. Mai intai, nu am o punga cu rufe dupa mine. Cine ar crede o asemenea replica?
Poate ca ar fi mai bine sa fiu cinstit si sa-i spun direct:
- Buna ziua. Tu esti fata perfecta pentru mine.
Nu, nu merge. Probabil ca nu ar crede nici replica asta. Si chiar daca m-ar crede, poate ca nu ar vrea sa vorbeasca cu mine. Poate ca mi-ar raspunde: Eu sunt fata perfecta pentru tine, dar tu nu esti barbatul perfect pentru mine, asa ca te rog sa ma scuzi. E un lucru destul de probabil. Fara tagada, daca am ajunge in situatia asta, m-as pierde si nu as mai avea ce sa fac. Din lovitura asta nu mi-as mai putea reveni. Am deja treizeci si doi de ani si, la urma urmelor, incep sa imbatranesc.
Am trecut pe langa ea in dreptul unei florarii. Am simtit pe piele o adiere calda de aer. Trotuarul era stropit cu apa si in aer plutea miros de trandafiri. N-am putut sa ii spun nimic. Purta un pulover alb. In mana dreapta tinea un plic pe care inca nu lipise timbre. Scrisese cuiva. Avea ochii teribil de somnorosi, poate ca statuse toata noaptea sa compuna scrisoarea aceea. Poate ca in plicul acela erau adunate toate secretele ei. Dupa cativa pasi, am intors capul in urma ei. Silueta ei disparuse deja in multime.

Acum stiu exact ce ar fi trebuit sa ii spun. Dar e o replica destul de lunga, sigur nu as fi fost in stare sa vorbesc cum trebuie. Asta e, lucrurile la care ma gandesc eu nu sunt niciodata practice.
In orice caz, incepea cu “au fost odata” si se termina cu “nu-i asa ca e o poveste trista?”

Au fost odata un baiat si o fata. Baiatul avea optsprezece ani, iar fata, saisprezece. Nici el nu era prea chipes si nici ea nu era prea frumoasa. Erau un baiat si o fata singuri si comuni, cum vezi peste tot. Dar ei credeau cu tarie ca undeva in lumea asta exista cineva perfect pentru ei. Da, credeau in miracole. Si miracolul s-a intamplat.
Intr-o zi, s-au intalnit total intamplator la un colt de strada.
- Ce surpriza! Te cautam de mult! Poate ca n-o sa ma crezi, dar tu esti pentru mine fata perfecta, i-a spus baiatul fetei.
- Dar si tu esti baiatul perfect pentru mine, exact asa cum mi te-am imaginat! Parca visez! i-a spus ea lui.
S-au asezat pe o banca in parc, s-au tinut de mana si si-au vorbit pe saturate. Nu mai erau singuri. Isi cautau partenerul perfect si erau cautati de partenerul perfect. Ce lucru minunat! O adevarata minune cereasca!
Cu toate astea, in suflet aveau un mic, foarte mic dubiu. Oare e bine ca visul sa ti se implineasca atat de usor?
S-au oprit deodata din vorbit si baiatul a spus:
- Hai sa mai incercam o data. Daca intr-adevar noi suntem facuti unul pentru celalalt, neaparat trebuie sa ne mai intalnim o data, undeva, candva. Si daca si atunci vom fi perfecti unul pentru altul, ne casatorim. Bine?
- Bine, a spus fata.
Apoi s-au despartit. Unul catre vest, unul catre est.
Adevarul este insa ca nu mai aveau nevoie de o incercare. Nu trebuia sa faca lucrul acesta. Pentru ca ei chiar erau perfecti unul pentru celalalt. Pentru ca era o intamplare miraculoasa. Dar amandoi erau tineri si nu aveau de unde sa stie acest lucru. Apoi, valurile nemiloase ale destinului s-au jucat cu cei doi.
Intr-o iarna, amandoi s-au imbolnavit de gripa pacatoasa care circula si au fost la limita dintre viata si moarte timp de cateva saptamani. Din cauza asta, au uitat tot. Cand s-au trezit, aveau capul gol, ca pusculita lui D.H. Lawrence cand era copil.
Erau insa un baiat si o fata intelepti si rabdatori, astfel incat, cu multa truda, si-au insusit sentimente si cunostinte noi si au revenit in societate minunati. Doamne, chiar erau niste oameni foarte seriosi! Au ajuns sa poate sa ia metroul si sa se duca pana la posta sa trimita o scrisoare cu curierul expres. Apoi au trait iubirea, unul saptezeci si cinci la suta si celalalt optzeci si cinci la suta.
Uite asa, baiatul a facut treizeci si doi de ani, iar fata treizeci. Timpul a zburat.
Intr-o dimineata senina de aprilie, baiatul mergea catre vest, pe o straduta din Harajuku. Se ducea sa bea o cafea. Fata se ducea sa cumpere timbre pentru curierul expres, pe aceeasi strada. Mergea catre est. Chiar la jumatatea starzii, au trecut unul pe langa altul. O vaga licarire a amintirilor pierdute le-a strabatut inimile pentru o secunda. Pieptul le-a zvacnit. Apoi au inteles.
Ea e fata perfecta pentru mine.
El e baiatul perfect pentru mine.
Dar sclipirea din amintirile lor era prea slaba si nu mai tineau minte ce-si spusesera cu paisprezece ani in urma. Au trecut unul pe langa celalalt fara sa-si vorbeasca si s-au pierdut in multime. Pentru totdeauna.
Nu-i asa ca e o poveste trista?

Da, asa ar fi trebuit sa intru in vorba cu ea.”


sursa: http://unlicuric.tumblr.com