marți, 31 decembrie 2013

Portretul unei doamne

"Am o formatie de muzica in anticamera mea. Are ordin sa cante fara incetare si-mi face astfel doua imense servicii: ma protejeaza de zgomotele lumii de afara si lasa lumea sa creada ca inauntru se danseaza."

"Cand lumea uita ca sunt o biata creatura, sunt adesea pus in incurcatura. Dar e mai rau cand isi aduc aminte."

"Misiunea naturala a femeii este sa fie acolo unde este cel mai mult apreciata."

"Daca un om e nefericit, e numai din vina lui."

"E oribil sa alergi dupa bani, dar e foarte placut sa-ti iasa in cale." 

luni, 2 decembrie 2013

Moartea caprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt. 
Soarele s-a topit si a curs pe pãmânt. 
A rãmas cerul fierbinte si gol. 
Ciuturile scot din fântânã nãmol. 
Peste pãduri tot mai des focuri, focuri 
Danseazã sãlbatice, satanice jocuri.

Mã iau dupã tata la deal printre târsuri,
Si brazii mã zgârie, rãi si uscati.
Pornim amândoi vânãtoarea de capre, 

Vânãtoarea foametei în munþii Carpati.

Setea mã nãruie. Fierbe pe piatrã
Firul de apã prelins din cismea.
Tâmpla apasã pe umãr. Pãsesc ca pe-o altã 

Planetã, imensã, strãinã si grea.

Asteptãm într-un loc unde încã mai sunã, 
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scãpãta soarele, când va licãri luna, 

Aici vor veni în sirag sã se-adape
Una câte una cãprioarele.

Spun tatii cã mi-i sete si-mi face semn sã tac. 
Ametitoare apã, ce limpede te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri 
La ceas oprit de lege si de datini.

Cu fosnet vestejit rãsuflã valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteste-n univers!
Pe zare curge sânge si pieptul mi-i rosu, de parcã 

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am sters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flãcãri vinetii,
Si stelele uimite clipirã printre ele.
Vai, cum as vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii, 

Frumoasã jertfã a pãdurii mele!

Ea s-arãtã sãltând si se opri 
Privind în jur c-un fel de teamã, 
Si nãrile-i subtiri înfiorarã apa 
Cu cercuri lunecoase de aramã.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelãmurit, 
Stiam cã va muri si c-o s-o doarã.
Mi se pãrea cã retrãiesc un mit
Cu fata prefãcutã-n cãprioarã.


De sus, lumina palidã, lunarã,
Cernea pe blana-i caldã flori stinse de cires. 

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oarã 
Bãtaia pustii tatii sã dea gres!
Dar vãile vuirã. Cãzutã în genunchi, 
Îsi ridicase capul, îl clãtinã spre stele, 
Îl prãvãli apoi, stârnind pe apã 
Fugare roiuri negre de mãrgele.

O pasãre albastrã zvâcnise dintre ramuri, 
Si viata cãprioarei spre zãrile târzii 
Zburase lin, cu tipãt, ca pãsãrile toamna 
Când lasã cuiburi sure si pustii.
Împleticit m-am dus si i-am închis 
Ochii umbrosi, trist strãjuiti de coarne, 
Si-am tresãrit tãcut si alb când tata 
Mi-a suierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii cã mi-i sete si-mi face semn sã beau. 
Ametitoare apã, ce-ntunecat te clatini!
Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit 

La ceas oprit de lege si de datini...
Dar legea ni-i desartã si strãinã
Când viata-n noi cu greu se mai aninã,
Iar datina si mila sunt desarte,
Când soru-mea-i flãmândã, bolnavã si pe moarte.


Pe-o narã pusca tatii scoate fum.
Vai fãrã vânt aleargã frunzarele duium! 

Înaltã tata foc înfricosat.
Vai, cât de mult pãdurea s-a schimbat! 

Din ierburi prind în mâini fãrã sã stiu 
Un clopotel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii 

Inima cãprioarei si rãrunchii.

Ce-i inimã? Mi-i foame! Vreau sã trãiesc, si-as vrea... 
Tu, iartã-mã, fecioarã - tu, cãprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Si codrul, ce adânc! 

Plâng. Ce gândeste tata? Mãnânc si plâng. Mãnânc! 

duminică, 1 decembrie 2013

Despre eroi si morminte

"Nu faci rau unui om de care nu-ti pasa."

"In copilarie astepti marea fericire, o fericire absoluta, de necuprins. Si in asteptarea acestui fenomen lasi sa treaca, sau nu pretuiesti, momentele de fericire marunta. Singurele care exista."

"Poti fi alaturi de alta fiinta, o poti auzi si atinge, si totusi sa fii despartita de ea prin ziduri de netrecut; tot asa cum, dupa moarte, spiritul nostru poate fi aproape de cel pe care l-am iubit si totusi despartit fara mila de zidul nevazut."

"Destinul il orbeste pe cel pe care vrea sa-l duca la pirzanie."



miercuri, 20 noiembrie 2013

Padurea norvegiana

"Daca am citi doar ce citesc altii, am ajunge sa gandim ca toata lumea."

"Moartea nu se afla la polul opus al vietii, ea face parte din viata."

luni, 11 noiembrie 2013

InfoAutor: Feodor Dostoievski

Feodor Mihailovici Dostoievski se naste pe 11 Noiembrie 1821 la San Petersburg, într-o familie din clasa de mijloc din Moscova. Tatăl său, medic, a fost un tiran față de familia lui, iar mama lui era o femeie pioasa care a murit înainte de Dostoievski a fi implinit șaisprezece ani. În parte pentru a scăpa de atmosfera apăsătoare din casa tatălui său, băiatul a dobândit o dragoste de lectură, în special  a lucrărilor lui Nikolai Gogol, ETA Hoffmann, și Honore de Balzac. La insistențele tatălui său, Dostoievski este instruit ca inginer la Sankt-Petersburg. În timp ce tanarul era la școală, tatăl său a fost ucis de proprii lui iobagi la mica proprietate de la țară a familiei. Dostoievski rareori a menționat uciderea tatălui său, dar temele oedipiene sunt recurente în opera sa, iar Sigmund Freud a sugerat că epilepsia romancierului a fost o manifestare a vinovăției asupra dorinței sale reprimate pentru moartea tatălui său.
Dostoievski a absolvit scoala de inginerie, dar a ales o carieră literară. Prima sa lucrare, o traducere a romanului lui Balzac, Eugenie Grandet, a apărut într-o revistă St Petersburg în 1844. Doi ani mai târziu, el a publicat primul său roman, Bednye lyudi (1846; Oameni sarmani), o poveste naturalista, cu un mesaj social clar, precum și o descriere delicata a aspectelor tragice ale vieții așa cum se manifestă în existența de zi cu zi. La douăzeci și patru de ani, autor a devenit o celebritate peste noapte atunci când Vissarion Belinsky, criticul cel mai influent al zilei, l-a lăudat pe Dostoievski pentru conștiința socială și l-au declarat succesorul literar de Gogol. Dostoievski s-a alăturat cercului literar Belinski, dar mai târziu a rupt legatura cu el atunci când criticul reacționat cu răceală la lucrările sale ulterioare. Belinski judeca romanul Dvoynik (1846; Dublu), și scurte povestiri Gospodin Prokharchin (1846, domnul Prokharchin) și Khozyayka (1847; Landlady) ca lipsite de un mesaj social.

În 1848 Dostoievski se alătura unui grup de tineri intelectuali, condus de Mihail Petrashevsky, care s-a reunit pentru a discuta chestiuni literare și politice. În climatul politic reacționar in Rusia mijlocului secolului al XIX-lea, astfel de grupuri au fost ilegale, iar în anul 1849, membrii ai așa-numitul Cerc Petrashevsky au fost arestați și acuzați de subversiune. Dostoievski și mai multi asociații ai săi au fost închiși și condamnați la moarte. Cand erau pe punctul de a confrunta plutonul de execuție, un mesager imperial a venit cu anunțul că țarul ar fi comutat pedeapsa cu moartea la muncă silnică în Siberia. Această scenă avea să-l bântuie pe romancier tot restul vieții sale. Dostoievski a descris viața sa ca prizonier în "Zapiski iz myortvogo doma" (1862, Casa Morților), un roman ce prezinta atât o imagine în mintea unui criminal și cat si o înțelegere a claselor inferioare din Rusia. În timpul închisorii, scriitorul a suferit o transformare spirituală și filozofică profunda. Studiul său intens al Noului Testament, singura carte permisa prizonierilor, a contribuit la respingerea opiniile sale anterioare liberale politice și l-au dus la convingerea că mântuirea este posibilă numai prin suferință și credință, o credință care i-a transformat mai târziu munca.

Dostoievski a fost eliberat din lagăr în 1854 , cu toate acestea , el a fost obligat pentru a servi ca soldat într- o garnizoană siberian pentru o perioada suplimentara de cinci ani. Cand lui Dostoievski i-a fost în sfârșit permis să se întoarcă la Sankt Petersburg în 1859, el a reluat cu nerăbdare cariera sa literara , fondand două periodice și scriind articole și ficțiune scurte . Prin articole și-a exprimat convingerea noua - cea intr-o ordine socială și politică bazată pe valorile spirituale ale poporului rus . Acești ani au fost marcați de nenorociri atat cu caracter personal cat și profesional , inclusiv închiderea forțată a jurnalelor sale de către autoritățile , moartea soției sale și a fratelui său , și o dependență devastatoare de jocurile de noroc . Acesta a fost perioada in care Dostoievski a scris Zapiski iz podpolya ( 1864 ; Amintiri din subterana) și Crimă și pedeapsă . În Amintiri din subterana, Dostoievski satirizeaza vederile sociale și politice contemporane , prin prezentarea unui narator a cărui note arată că convingerile sale pretins progresive duc doar la sterilitate și inacțiune . Portretizarea lui Dostoievski a acestui om din subterana amar și frustrat este salutat ca introducerea unui nou tip important de figură literară. Crimă și pedeapsă i-a adus succes, dar compensații financiare insuficiente. Privit de critici ca una dintre capodoperele sale, Crimă și pedeapsă este romanul în care Dostoievski dezvoltă pentru prima oara tema de răscumpărarea prin suferință. 

În 1867 , Dostoievski fuge în Europa cu a doua sa soție pentru a scăpa de creditori . Deși a fost o perioada dificila din cauza dificultăților financiare și de personal , anii lui Dostoievski în străinătate au fost fructuoase , pentru ca a finalizat un roman important și a început un altul . Idiot ( 1869 ;Idiotul ), a fost influențat de pictura lui Hans Holbein, Hristos Luate de pe Cruce, și de opoziția lui Dostoievski la fluxul ateu tot mai mare. Conservatorismul lui Dostoievski profund, care a marcat gândirea lui politică în urma experienței sale siberiane, și în special reacția lui împotriva socialismului revoluționar, a furnizat un impuls pentru marele sau roman politic "Besy" ( 1871-1872 ;Demonii ) . Bazat pe un eveniment adevărat , în care un tânăr revoluționar a fost ucis de către camarazii săi , acest roman a provocat o furtună de controverse pentru reprezentarile sale dure fata de radicalii nemilosi. 

Dostoievski se întoarce în Rusia în 1871 și astfel începe ultima sa decadă de activitate literară prodigioasă . În simpatie cu partid politic conservator , a acceptat rolul de redactor al unui săptămânal reacționar , Grazhdanin (Cetatenii ) . În lucrarea sa "Dnevnik pisatelya" (1873-1877 , Jurnalul unui scriitor ) , inițial o coloană în Citizen , dar mai târziu, un periodic independent , Dostoievski a publicat o serie de lucrări în proză , inclusiv unele dintre povestirile sale scurte deosebite . Ultima lucrare Dostoievski a fost "Bratya Karamazovy" (1880 ; Frații Karamazov ) , o tragedie de familie de proportii epice , care este privit ca unul dintre marile romane ale literaturii universale . 

Dostoievski si-a imaginat acest roman ca fiind primul dintr-o serie de lucrări care prezintă viața unui mare păcătos, dar la începutul anului 1881, la câteva luni de la terminarea Frații Karamazov, scriitorul moare in casa sa din Sankt-Petersburg.

sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Despre cum am intalnit-o pe fata perfecta intr-o dimineata senina de aprilie

"Intr-o dimineata senina de aprilie, pe o straduta din Harajuku, am trecut pe langa fata perfecta.
La drept vorbind, nu era chiar atat de frumoasa. Nu avea nimic iesit din comun. Nici macar nu era imbracata trasnet. O suvita de par de la spate ii statea rebela, de la somn. Nici chiar asa tanara nu mai era. Cred ca se apropia de treizeci de ani. Strict vorbind, nu prea poti sa-i spui fata. Dar toate astea nu conteaza, pentru ca, de cand am vazut-o, la cinzeci de metri in fata mea, am inteles: ea era fata perfecta pentru mine. Pieptul a inceput sa-mi zvacneasca, aidoma unui cutremur de pamant, iar gura mi s-a uscat ca desertul.
Poate ca tu ai alte preferinte in ceea ce priveste femeile. Poate ca iti plac cele cu glezne subtiri, sau cele cu ochii mari. Poate cele cu degete frumoase. Cine stie, poate esti atras de femeile care mananca incet, tacticos. Sigur ca si eu am preferintele mele. Mi s-a intamplat chiar intr-un restaurant sa privesc fascinat forma nasului unei femei de la o masa alaturata.
Nimeni nu poate insa s-o includa in vreo categorie pe fata perfecta. Nu-mi pot aminti ce forma avea nasul ei. Ce zic, nu pot nici macar sa-mi amintesc daca avea nas! Tot ce imi aduc aminte despre ea acum este ca nu era cine stie ce frumusete. Ce straniu, nu?
- Ieri am trecut pe langa fata perfecta, am spus cuiva.
- Ei, frumoasa? mi s-a raspuns.
- Nu, nu e vorba de asta.
- A, era stilul tau, inseamna.
- Nu-mi amintesc. Nu stiu ce ochi avea, daca avea sanii mari sau mici, nimic!
- Ce ciudat!
- Foarte ciudat!
- Si ai facut ceva? Ai intrat in vorba, te-ai tinut dupa ea?
Deja incepea sa se plictiseasca de povestea asta.
- N-am facut nimic, am spus eu. Doar am trecut unul pe langa celalalt.
Ea venea dinspre est, eu dinspre vest. Era o dimineata foarte placuta de aprilie.
As vrea sa stau de vorba cu ea, macar jumatate de ora. Ea sa-mi povesteasca despre viata ei si eu despre a mea. Apoi, mai presus de toate, sa lamurim circumstantele astea, cum de ne-am intalnit in dimineata asta senina de aprilie, 1981. Sigur povestea e plina de un mister cald, precum o masinarie veche dintr-o perioada de pace.
Am discuta, apoi am merge sa mancam ceva sau sa vedem un film de Woody Allen, ne-am duce la barul unui hotel sa bem un cocteil. Daca lucrurile ar merge bine, poate ca mai tarziu am face dragoste.
Posibilitatea batea la poarta inimii mele.
Eram deja la cinsprezece metri unul de celalalt.
Cum ar fi oare cel mai bine sa intru in vorba cu ea?
- Buna ziua. As vrea sa vorbim, treizeci de minute mi-ar fi suficiente.
Suna cam prosteste . Parca as incerca sa ii vand o asigurare.
- Nu te supara, e pe-aici o curatatorie deschisa non-stop?
Si asta e cam prostesc. Mai intai, nu am o punga cu rufe dupa mine. Cine ar crede o asemenea replica?
Poate ca ar fi mai bine sa fiu cinstit si sa-i spun direct:
- Buna ziua. Tu esti fata perfecta pentru mine.
Nu, nu merge. Probabil ca nu ar crede nici replica asta. Si chiar daca m-ar crede, poate ca nu ar vrea sa vorbeasca cu mine. Poate ca mi-ar raspunde: Eu sunt fata perfecta pentru tine, dar tu nu esti barbatul perfect pentru mine, asa ca te rog sa ma scuzi. E un lucru destul de probabil. Fara tagada, daca am ajunge in situatia asta, m-as pierde si nu as mai avea ce sa fac. Din lovitura asta nu mi-as mai putea reveni. Am deja treizeci si doi de ani si, la urma urmelor, incep sa imbatranesc.
Am trecut pe langa ea in dreptul unei florarii. Am simtit pe piele o adiere calda de aer. Trotuarul era stropit cu apa si in aer plutea miros de trandafiri. N-am putut sa ii spun nimic. Purta un pulover alb. In mana dreapta tinea un plic pe care inca nu lipise timbre. Scrisese cuiva. Avea ochii teribil de somnorosi, poate ca statuse toata noaptea sa compuna scrisoarea aceea. Poate ca in plicul acela erau adunate toate secretele ei. Dupa cativa pasi, am intors capul in urma ei. Silueta ei disparuse deja in multime.

Acum stiu exact ce ar fi trebuit sa ii spun. Dar e o replica destul de lunga, sigur nu as fi fost in stare sa vorbesc cum trebuie. Asta e, lucrurile la care ma gandesc eu nu sunt niciodata practice.
In orice caz, incepea cu “au fost odata” si se termina cu “nu-i asa ca e o poveste trista?”

Au fost odata un baiat si o fata. Baiatul avea optsprezece ani, iar fata, saisprezece. Nici el nu era prea chipes si nici ea nu era prea frumoasa. Erau un baiat si o fata singuri si comuni, cum vezi peste tot. Dar ei credeau cu tarie ca undeva in lumea asta exista cineva perfect pentru ei. Da, credeau in miracole. Si miracolul s-a intamplat.
Intr-o zi, s-au intalnit total intamplator la un colt de strada.
- Ce surpriza! Te cautam de mult! Poate ca n-o sa ma crezi, dar tu esti pentru mine fata perfecta, i-a spus baiatul fetei.
- Dar si tu esti baiatul perfect pentru mine, exact asa cum mi te-am imaginat! Parca visez! i-a spus ea lui.
S-au asezat pe o banca in parc, s-au tinut de mana si si-au vorbit pe saturate. Nu mai erau singuri. Isi cautau partenerul perfect si erau cautati de partenerul perfect. Ce lucru minunat! O adevarata minune cereasca!
Cu toate astea, in suflet aveau un mic, foarte mic dubiu. Oare e bine ca visul sa ti se implineasca atat de usor?
S-au oprit deodata din vorbit si baiatul a spus:
- Hai sa mai incercam o data. Daca intr-adevar noi suntem facuti unul pentru celalalt, neaparat trebuie sa ne mai intalnim o data, undeva, candva. Si daca si atunci vom fi perfecti unul pentru altul, ne casatorim. Bine?
- Bine, a spus fata.
Apoi s-au despartit. Unul catre vest, unul catre est.
Adevarul este insa ca nu mai aveau nevoie de o incercare. Nu trebuia sa faca lucrul acesta. Pentru ca ei chiar erau perfecti unul pentru celalalt. Pentru ca era o intamplare miraculoasa. Dar amandoi erau tineri si nu aveau de unde sa stie acest lucru. Apoi, valurile nemiloase ale destinului s-au jucat cu cei doi.
Intr-o iarna, amandoi s-au imbolnavit de gripa pacatoasa care circula si au fost la limita dintre viata si moarte timp de cateva saptamani. Din cauza asta, au uitat tot. Cand s-au trezit, aveau capul gol, ca pusculita lui D.H. Lawrence cand era copil.
Erau insa un baiat si o fata intelepti si rabdatori, astfel incat, cu multa truda, si-au insusit sentimente si cunostinte noi si au revenit in societate minunati. Doamne, chiar erau niste oameni foarte seriosi! Au ajuns sa poate sa ia metroul si sa se duca pana la posta sa trimita o scrisoare cu curierul expres. Apoi au trait iubirea, unul saptezeci si cinci la suta si celalalt optzeci si cinci la suta.
Uite asa, baiatul a facut treizeci si doi de ani, iar fata treizeci. Timpul a zburat.
Intr-o dimineata senina de aprilie, baiatul mergea catre vest, pe o straduta din Harajuku. Se ducea sa bea o cafea. Fata se ducea sa cumpere timbre pentru curierul expres, pe aceeasi strada. Mergea catre est. Chiar la jumatatea starzii, au trecut unul pe langa altul. O vaga licarire a amintirilor pierdute le-a strabatut inimile pentru o secunda. Pieptul le-a zvacnit. Apoi au inteles.
Ea e fata perfecta pentru mine.
El e baiatul perfect pentru mine.
Dar sclipirea din amintirile lor era prea slaba si nu mai tineau minte ce-si spusesera cu paisprezece ani in urma. Au trecut unul pe langa celalalt fara sa-si vorbeasca si s-au pierdut in multime. Pentru totdeauna.
Nu-i asa ca e o poveste trista?

Da, asa ar fi trebuit sa intru in vorba cu ea.”


sursa: http://unlicuric.tumblr.com

luni, 28 octombrie 2013

InfoAutor: Turgheniev


S-a născut în orașul Oriol, din Rusia, pe 28 octombrie 1818 ca fiu al lui Serghei Nikolaievici Turghenev și al Varvararei Petrovna Lutovinova. Tatăl său, fost colonel în Cavaleria Imperială Rusă, moare când Sergheievici împlinește vârsta de 16 ani, lăsându-l pe acesta, împreună cu fratele său Nicolai, în grija mamei. Tânărul a avut o copilărie nefericită, datorită severității mamei lui, care îl bătea constant.
Turghenev studiază literatura rusă și psihologia la Universitatea din Moscova și mai târziu (1834-37) la Universitatea din Petersburg. Mai târziu, între 1838 și 1841, a studiat istoria si psihologia la Universitatea din Berlin (în special pe filozoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel). La 19 ani face o călătorie în Germania. În timp ce se află pe vapor izbucnește un incendiu și zvonurile că s-ar fi comportat ca un laș s-au răspândit în toata Rusia. Această întâmplare l-a marcat profund, devenind mai târziu tema povestirii sale „Foc pe mare”. În perioada 1843-45 a lucrat la Ministerul internelor. După succesul a doua poeme se dedică în totalitate literaturii, ocupațiilor țării și călătoriilor. Are o relație cu cântăreața de operă Paulina Garcia Viardot, rămânând alături de ea și de soțul acesteia pentru tot restul vieții; călătoresc împreună în Franța între anii 1845-46 și 1847-50. Deși în tinerețe a mai avut o relație cu o servitoare, în urma acestei legături rezultând o fiică nelegitimă, Paulinette, Viardot rămâne marea și neîmplinita dragoste a lui Turghenev.
În timpul studiilor de la Berlin, Turghenev se consacră nevoii de occidentalizare a Rusiei.
În 1840 scrie poeme și scurte povestiri sub influența lui Nicolai Vasilievici Gogol. Devine celebru în 1852 cu ciclul de scurte povestiri Zapiski Okhotnika sau Povestirile unui vânător. Opiniile lui Turghenev i-au adus acestuia o lună de detenție în St Petersburg și 18 luni de arest la domiciliu.
În 1855 îl cunoaște pe Lev Tolstoi, care încă nu publicase nici o operă. Turghenev, recunoscându-i geniul literar, scria într-o scrisoare adresată surorii lui Lev Tolstoi: „Nu exagerez când spun că o să devină un mare scriitor”.
În 1857 face o călătorie la Paris, împreună cu Tolstoi și Nicolai Nekrasov, arătându-le acestora toate obiectivele turistice. “Turghieniev este plictisitor” scria Tolstoi în jurnalul său la Dijon. Deși relațiile celor doi mari scriitori au fost destul de tensionate, ei nu au întrerupt niciodată legătura.
Sub influența critica a lui Vissarion Belinsky, adept al realismului social în literatură, Turghenev abandonează romantismul pentru a aborda stilul realist.
Între anii 1853-62 scrie o parte din cele mai bune povestiri și nuvele ale sale, RUDIN (1856), DVORIANSKOE GNEDO (1859), NAKANUNE (1860) și OTTSY I DETI (1862).Tema centrală a acestor opere este frumusețea dragostei timpurii, visul pierdut, frustrarea în dragoste, care în parte reflectă neîmplinirea dragostei lui pentru Paulina. O altă femeie care l-a influențat considerabil pe Turghenev a fost mama sa, puternica sa personalitate lăsând urme în opera autorului.
În 1862 reacția ostilă stârnita de opera „Părinți si copii” contribuie la decizia autorului de a părăsi Rusia. Acesta își pierde majoritatea cititorilor; nuvela examinând conflictul dintre generații. Turghenev se stabilește în Germania iar mai târziu, se mută la Londra, unde nuvela „Părinți si copii” înregistrează un mare succes.
În 1871 se mută la Paris, împreună cu Viardot, unde va locui până la sfârșitul vieții. În 1860 devine membru corespondent al Academiei Imperiale de Știință, iar în 1879 doctor în drept civil la Universitatea din Oxford. La Paris, cel mai apropiat prieten a lui Turghenev a fost scriitorul Gustave Flaubert, acesta împărtășindu-i ideile sociale și estetice.
Pe data de 3 septembrie 1883, Turghenev moare la Bougival în apropiere de Paris; trupul său a fost mutat în Rusia și înmormântat în Cimitirul Volcov, din Sankt Petersburg.

Sursa: Wikipedia

duminică, 27 octombrie 2013

Solutia Schopenhauer

"O diferenta importanta intre om si vaca e ca vaca stie cum sa existe, cum sa traiasca fara frica in binecuvantatul acum, neimpovarata de trecut si inconstienta de spainele viitorului." 

"Cu cat sinele cuiva va fi mai puternic, cu atat va dori mai putin din partea celorlalti."

"Pentru a imbatrani elegant, trebuie sa accepti limitarea posibilitatilor."

"Viata nu este nimic altceva decat momentul prezent, care dispare incontinuu."

"Ceea ce avem, de multe ori incepe sa ne aiba pe noi."


duminică, 13 octombrie 2013

Iubeste-ma-n octombrie

Iubeste-ma-n octombrie, straino,
-Ca in noiembrie deja-i tarziu –
Fii pentru mine primavara iernii
Si eu o umbra, poate, c-o sa-ti fiu.

Alinta-ma in toamna desfranata,
Ce chiuie in aburi dulci de must –
Ca-n lumea asta, de putere beata,
Iubirea sa nu para-un sentiment vetust.

Iubeste-ma cu teama si ardoare
Caci zguri de plumb rasar pe veac...
Fii elixir sperantei care moare –
Ca eu tristetii tale sa-i fiu leac.

Apari duios din ceata ruginie,
Cu parul tau, de toamna ravasit,
Iubirea ta molcoma si tarzie
Sa-nvioreze sufletu-mi sfarsit.

... Iubeste-ma-n octombrie, straino,
Ca suntem fericiti sa ne mintim...
Prin pacla veacului pasind, hai, vino -
Amanti deplini sa invatam sa fim.

marți, 24 septembrie 2013

Oceanografie

"Deosebirea esentiala intre tinerete si batranete este ca cea dintai practica gandirea, iar celeilalte ii apartine intelegerea."


"Este un lucru foarte greu sa consumi timpul; majoritatea oamenilor il evita, ies din el, fie ca evoca trecutul, fie ca se gandesc la viitor, fie creeaza timpul lor personal, filmul lor interior. In acest sens se poate spune ca viata e un vis."

"Numai experimentand totul poti cunoaste real viata omeneasca, poti ajunge un om intreg. Si numai o astfel de cunoastere face posibila libertatea omului nou, deschizandu-i calea adevaratei creatii si adevaratei fericiri."


"Un om cu cat este mai tare cu atat are mai putina nevoie de el. Taria nu se masoara prin raporturile dintre om si lume, ci dintre om si el insusi."


"Binele se justifica si se recunoaste prin bucurie."





InfoAutor: Scott Fitzgerald

S-a nascut pe 24 Septembrie 1896 in St. Paul, Minnesota si este considerat de multi "unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului douazeci".
Gasiti mai jos, o scurta bibliografie.

http://www.youtube.com/watch?v=PL05VV040Ls

luni, 9 septembrie 2013

InfoAutor: Lev Tolstoi


Lev Nikolaevici Tolstoi se naşte la 9 septembrie 1828 pe moşia familiei de la Iasnaia Poliana, în apropiere de Moscova. Rămas de timpuriu orfan, este crescut de o mătuşă la Kazan, unde studiază între 1844-1847. Fără a-şi încheia studiile intră în serviciul militar, participînd la campaniile din Caucaz şi Crimeea. Din această perioadă datează şi prima sa povestire Copilăria (1852, publicată de Nekrasov în „Sovremennik"), care îi va aduce consacrarea literară. Remarcat şi încurajat de Turgheniev, se dedică tot mai mult scrisului, renunţînd la cariera militară. 
Face două călătorii în Europa, iar în 1862, se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Bers, fiica unui medic moscovit, cu care are treisprezece copii. Stabilit la Iasnaia Poliana, se ocupă mult de punerea în practică a ideilor sale pedagogice reformatoare, înfiinţînd printre altele o şcoală model pentru ţărani. În atmosfera de relativ calm al unei vieţi patriarhale, scrie cîteva din marile lui lucrări epice: Cazacii (1863); Război şi pace (1865-1869); Anna Karenina (1875-1877). O dată cu aceasta din urmă, se anunţa însă debutul unei crize de conştiinţă, ce-l va apropia de conceptele unui creştinism primitiv, transformîndu-l într-un partizan al non-violenţei şi al abolirii proprietăţii. 
Forţa sa creatoare se revarsă în sute de pagini de disertaţii polemice, dedicate unor subiecte teologice, didactice, sociale şi artistice, dar finalizează şi cîteva lucrări literare semnificative: povestirile Moartea lui Ivan Ilici (1886), Sonata Kreutzer (1889); dramele Puterea întunericului (1890), Cadavrul viu (1900); romanul Învierea (1898-1899). În 1901 Tolstoi va fi excomunicat de Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse; în aceeaşi perioadă se desparte de familie, devenind în schimb idolul tinerilor intelectuali ruşi. La 7 noiembrie 1910 moare în halta Astapovo.

sursa: prefata romanului "Invierea"

vineri, 6 septembrie 2013

Noi, nu!

“O parte din noi ne-am învins
Greșeala, minciuna și groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-și leagănă oaza.
Generații secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci 
-Cine-și va pierde credința-n izbândă
Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?


Cine din noi va muri
înainte ca trupul sa moară?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb-
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rau, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
-Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

marți, 27 august 2013

Arta conversatiei

"Sita care cerne fara partinire este posteritatea."

"Trecutul imaginatiei e tot atat de-al nostru ca si trecutul faptelor. Traim cu imaginatia cel putin tot atat de mult cat traim real."


"Mormintele sunt puntea spirituala dintre cei vii si trecut."


"Fiecare traim istoria dupa mintea noastra."


"Cand ni se intuneca sufletul trebuie sa-i aprindem o lumina."


"O parte din om se conjuga cu verbul 'a avea', cealalta parte se conjunga cu verbul 'a fi'; important este ca partea lui 'a fi' sa fie macar egala cu cea a lui 'a avea'. Cei pentru care 'a fi' atarna mai mult decat 'a avea' sunt cei care traiesc pentru 'a sti', pentru 'a afla', ceilalti sunt robii obiectelor, robi strict a materiei. Orizontul lor este marginit de obiecte ca de-un parapet. Ei sufera de-o incurabila orbire spirituala."

luni, 5 august 2013

InfoAutor: Marin Preda

La 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, plasa Balaci, județul Teleorman, se naște Marin Preda, fiu al lui Tudor Călărașu, ”de profesie plugar”, și al Joiței Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinții nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joița Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joița venea cu două fete din prima căsătorie: Măria și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți cu prima soție care-i murise. Copilul Marin Preda își petrece copilăria în această familie numeroasă care – în ciuda celor două loturi de pământ ”primite la împroprietărire” – nu este lipsită de griji.
Anul 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viața școlarului: tatăl nu-i mai poate cumpăra cărți și se îmbolnăvește de malarie. Învățătorul îi arată multă bunăvoință, îl ajută să termine anul școlar și-i împrumută cărți. Când nu găsește cărți noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: ”Cum adică – exclamase odată tatăl surprins – să faci treizeci de kilometri până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Și să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieșit gălăgie mare…”. Cu rugăminți repetate și insistențe, obține de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la ”școala de învățători”. La 18 iunie i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a șapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.
În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că ”va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în ”Viața ca o pradă” și în ”Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în”Delirul” și în ”Viața ca o pradă”.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (urmat și cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: ”Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: ”Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui ’41-’42. Doar lucruri fără legătură, nefirești… N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde”rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
Prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul ”Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în ziarul, la pagina literară ”Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la ”Evenimentul zilei”.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul ”România liberă”. În 1956 primește Premiul de Stat pentru romanul Moromeții. Un an mai tîrziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La întoarcere, se oprește la Beijing. În 1954 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae și Alexandru. Apoi din 1952 devine redactor la revista”Viața raomânească”.
În 1970 – traduce în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Apare ediția a doua a romanului Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni. O lună mai târziu este ales deputat în Marea Adunare Națională.
Pe 16 mai 1980 moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost asasinat de Securitate, dar probele din dosarul CNSAS român ar fi dispărut. Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pămînteni și a survenit în condiții oculte.

Sursa: istoriesicultura.ro

marți, 23 iulie 2013

Note si contranote

"Lumina face ca umbra sa se intunece, umbra accentueaza lumina."

"Mi se pare, comicul e tragic, iar tragedia omului e vrednica de luat in ras."

"A evolua, a te innoi, nu inseamna sa uiti de tine si sa devii altceva: inseamna sa te regasesti, de fiecare data, in fiecare moment istoric. Evoluezi conformn cu tine insuti."

"Critica demolatoare conserva mai bine un autor decat alcoolul un fruct."

"Nici un sistem politic nu ne poate elibera de suferinta de a trai, de frica mortii, de setea noastra de absolut."

"Poezia, nevoia de a imagina, de a crea, este tot atat de fundamentala ca aceea de a respira. A respira inseamna a trai si nu a evada din viata."

"Umorul inseamna libertate."

miercuri, 10 iulie 2013

InfoAutor: Marcel Proust

Marcel-Valentin-Louis-Eugène-Georges Proust (10 iulie 1871 – 18 noiembrie 1922) a fost un romancier,eseist și critic francez, cunoscut mai ales datorită romanului În căutarea timpului pierdut , operă monumentală de ficțiune a secolului XX, publicată de Gallimard în șapte volume, redactate vreme de mai bine de 14 ani. Această colaborare cu Gallimard nu a fost lipsită de peripeții, autorul a propus volumul editurii, care în epocă purta titulatura de Nouveau Revue Francais, dar marele scriitor André Gide a respins manuscrisul, astfel încît autorul a publicat prima parte a romanului pe speze proprii la editura Grasset. Ulterior Gaston Gallimard însuși a cumpărat drepturile de publicare pentru editura pe care o patrona și care deține și azi copy-right-ul operei proustiene
Fiul unor burghezi extrem de înstăriți, Proust s-a născut în Auteuil (în partea sudică a Parisului, pe atunci un simplu sat din cel de-al XVI-lea arondisment) în casa unchiului său, fratele mamei sale, exact la două luni după semnarea Tratatului de la Frankfurt ce punea capăt Războiului Franco-Prusac
La vârsta de doar 9 ani Proust suferă de primul atac serios de astm, drept pentru care întreaga sa familie îl consideră un copil bolnăvicios. Proust își petrece vacanțele în satul Illiers care a devenit model, alături de unele detalii preluate din casa unchiului său din Autueil, pentru orașul fictiv "Combray", în care au loc majoritatea scenelor din romanul În căutarea timpului pierdut. (Illiers a fost de altfel rebotezat Illiers-Combray cu ocazia sărbătoririi centenarului nașterii lui Proust).
În ciuda sănătății sale precare, Proust a servit un an (1889-1890) drept soldat în armata franceză, și a staționat la cazarma Coligny din Orléans, timp care i-a oferit o altă locație pentru romanul său. Tânărul Proust a fost un diletant și un monden cu trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe măsură ce renumele său de scriitor s-a consolidat. Reputația sa de snob și de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul roman al ciclului "În partea dinspre Swann", printre cei care l-au refuzat numărându-se și André Gide.
Proust a scris și a publicat din tinerețe. Pe lângă revistele literare în care publică încă din epoca în care era elev de liceu, La revue vert și La Revue lilas, din 1890-1891, Proust a publicat un articol periodic in ziarul Le Mensuel (Tadié). În 1892 a fondat o revista literară care se numeaLe Banquet (titlul francez al celebrului dialog al lui Platon, Banchetul, cunoscut și sub denumirea de Symposium). În anii următori Proust a publicat povestiri și eseuri în extrem de prestigioasa revistă literară La Revue Blanche.
În 1896 apare Les Plaisirs et les Jours, o antologie în care au fost adunate multe dintre aceste opere de tinerețe. Cartea era însoțită de o prefață a unui autor în vogă la acea vreme, și anume Anatole France, de desenele unei Mme. Lemaire, și era atât de dichisită încât atingea prețul dublu față de cel al unei cărți normale. Cu toate acestea critica nu i-a acordat nici un fel de atenție.
În același an Proust a început să lucreze la un roman care a fost publicat abia postum în 1954 și care se numea Jean Santeuil (titlul nu-i aparținea lui Proust ci editorului sau postum). Multe dintre motivele din În căutarea timpului pierdut au fost pentru prima oară schițate aici, mai multe părți din romanul fluviu sunt acum pregătite în Jean Santeuil. Portretul părinților e ceva mai dur în Jean Santeuil în contrast evident cu cel din romanul cel mare unde părinții sunt văzuți în culori mai calde, mai pastelate. Din pricina primirii destul de proaste de care s-a bucurat Les Plaisirs et les Jours, și a unor dificultăți interne de construcție, Proust a abandonat treptat Jean Santeuil în 1897 si s-a oprit complet în 1899.
Început în 1909 și terminat doar parțial în anul morții sale, ciclul de romane În căutarea timpului pierdut consistă din șapte volume groase, cu peste 2,000 de personaje. Graham Greene l-a numit pe Proust "cel mai mare romancier al secolului XX", iar Somerset Maugham a numit romanul lui Proust "cea mai mare ficțiune din toate timpurile până în ziua de azi". Proust a murit înainte de a putea să-și corecteze șpalturile ultimelor trei volume, editate postum de fratele său, Robert.
Viziunea de tip multi-nivel al lui Proust este considerată de critici drept absolut originală. El a satirizat aristocrația, a fost un analist al dragostei și al geloziei, și un pionier al romanului de introspecție și analiză ale conștiinței. A creat peste 40 de personaje memorabile. Mai presus de toate mesajul cartii sale este afirmarea vieții.
Opera lui Proust a fost influențată masiv, se pare, de romanele lui Lev Tolstoi, în special de Anna Karenina, de stilul alb al romanelor lui Gustave Flaubert și de teoria despre artă a lui John Ruskin.
Homosexualitatea e o temă importatantă a operei sale, dar pătrunde în acestea târziu, abia după moartea mamei sale. Astfel, după Calea spre Guermantes și în celelalte volume, în special în Sodoma si Gomora, Proust recunoște implicit că era el insuși homosexual. Se presupune că a avut o relație cu pianistul si compozitorul Reynaldo Hahn.
Proust și-a petrecut ultimii trei ani de viață închis în celebra sa cameră cu pereții din dopuri de plută, și a lucrat zi și noapte la încheierea romanului său, rămas în ciuda tuturor acestor eforturi, neterminat. A murit în 1922 din cauza unei bronșite căpătate în timp ce vizita expoziția pictorului său olandez preferat, Vermeer și este înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris.

Sursa: Wikipedia